AnnaE
#0

 

 

                                          Buruiana neagră

                                                     de Vladimir Colin

 

       A fost odată ca nicăieri — când, nu se ştie — peste mări şi ţări, dincolo de marea Operencia[1] , a fost odată un om sărac. Atât de sărac, că n-a fost pe lume mai sărac decât el. Şi mai avea şi copii mulţi, cât găurile sitei, care erau cu toţii nişte leneşi cum iar nu s-au mai pomenit pe lume, îşi tăiase fiecare câte o seamă de nuiele şi le potrivise felurite lungimi, de putea, stând în pat, să tragă lângă el tot ce dorea. Stăteau leneşii trântiți cât erau de lungi, şi până şi să vorbească le era lene.

Numai cel mai mic dintre fraţi nu semăna cu ceilalţi. Din zori trebăluia alături de tatăl lui şi pe toate le făcea cu voie bună, dar ce puteau ei duce la capăt era înghiţit de burţile mereu flămânde ale leneşilor.

Dacă a văzut şi a văzut, a intrat într-o bună zi tatăl în casă, a adunat toate nuielele leneşilor, le-a pus pe foc şi a grăit aşa :

— Leneşilor, feciorii mei, aflaţi că de azi înainte m-am hotărât să nu mai muncesc pentru voi. Plecaţi încotro v-or duce ochii şi picioarele şi câștigați-vă singuri traiul. Măcar că mă doare în suflet, am să vi-l dau şi pe Ianoş, fratele vostru cel mic. Cu el ştiu că n-o să pieriţi. Aţi auzit ?

Dar leneşii, tot leneşi. N-a deschis unul gura şi au stat mai departe tolăniţi, care pe unde apucase. 

S-a făcut ora prânzului. Au privit leneşii în dreapta, au privit în stânga — nu venea nimeni cu mâncarea. S-au gândit atunci să se scoale... tare le era lene.

— Fraţilor, a început unul dintre ei, dar rostind vorba asta s-a simţit atât de istovit, încât a adormit pe dată, iar ceilalţi, bucuroşi că nu li se cere să muncească ascultând, i-au urmat pilda.

Ei, dar pe seară au început burţile să vorbească pentru ei ! S-au trezit leneşii din somn. Au privit, s-au răsucit, nu se simţea abur de mâncare...

— Fraţilor, a izbutit să spună din nou cel care vorbise şi la prânz. Au schimbat leneşii priviri uimite. Ia te uită câte cuvinte rosteşte fratele lor ! Te pomeneşti că nu mai e leneş... Mirat, careva a vrut să-l întrebe, dar n-a izbutit să spună decât:

— Tu... nu... ? şi a căscat, sleit de puteri.

Cel întrebat a crezut că fratele vrea să ştie dacă nu-i e foame.

— Ba... da... a răspuns el, într-o mare încordare de voinţă.

Au tăcut apoi leneşii, Cei care vorbiseră erau frânți de oboseală, dar nici cei care ascultaseră fără să vorbească nu erau mai puţin istoviţi. Şi a trecut şi noaptea.

Dar a doua zi dimineaţă foamea i-a împuns rău de tot. Fără să mai ţină socoteală de lene, s-au unit cu toţi şi-au răcnit:

— Mîn-ca-re !

— Of, leneşilor, feciorii mei, le-a răspuns tatăl, nu v-am spus că nu mai am de unde şi că nici nu mai vreau să vă hrănesc de pomană ? Hai, sculaţi şi căutaţi-vă norocul în lume...

De astă dată s-au înspăimântat leneşii. Atât erau de speriaţi, că au început să se scoale, cu mare teamă : de amar de vreme nu se mişcaseră şi li se părea că de prea mult zbucium se poate rupe ceva în ei. Dar, spre mirarea tuturor, nu se întâmplă nimic. Privind cu nespusă milă unii la alţii, se ridicară şi ieşiră din casă. Ianoş îi întâmpină râzând :

— V-aţi hotărât, zmeilor ?

— Tu... începu careva dintre fraţi, dar, gândindu-se că printre ei se afla acum unul care încetase să fie leneş, îl aşteptă să-i ia vorba din gură.

Leneşul nici cu gândul nu gândea să dea glas. De-ajuns muncise când se ridicase în picioare! Au prins leneşii a sprijini pereţii casei cu spinarea, şi tatăl le-a grăit aşa :

— Leneşilor, feciorii mei, poveţe n-am să vă dau pentru că, de când vă ştiu, v-am tot povăţuit şi nimic nu s-a lipit de voi. Măcar atâta ţineţi minte si fiţi şi voi cuviincioşi. Nu lăsaţi oamenii să vă treacă înainte fără să le daţi bineţe. Înţelesu-m-aţi ?

— Înţeles, tătucă, a strigat Ianoş, în timp ce leneşii se mulţumeau să dea abătuţi din cap.

I-a sărutat tatăl la plecare, că de, leneşi-leneşi, dar os din osul lui erau şi ei, l-a strâns pe Ianoş la piept, şi fraţii au pornit în lume.

Mergeau leneşii de-i întreceau până şi melcii, bucurându-se în inima lor că dăduseră peste mai nevolnici decât ei. Un drum de o zi era drum de o lună pentru leneşi. Dacă a văzut aşa, i-a strâns Ianoş grămadă şi le-a spus :

— Fraţilor, am născocit ceva ca să ne mişcăm mai repede.

— Re... începu unul dintre leneşi.

— ...pe... adăugă un altul.

— ...de ? întrebă cu spaimă al treilea.

A zâmbit Ianoş pe sub mustăţile care-i mijeau sub nas şi a strigat :

— Mai repede, da. Ce, nu vă place ?... S-a apucat de a tăiat o nuia groscioară şi a început să vâjâie cu ea. Vedeţi, a urmat apoi, e lesne de înţeles. Vin după voi şi izbesc cu nuiaua. Care merge repede scapă, care rămâne în urmă se alege cu un şfichi pe spinare. Înţeles ?

La mare cumpănă ajunseseră leneşii ! Să pornească mai repede era greu, dar greu era şi să înceapă să vorbească şi să-l potolească pe afurisitul de Ianoş. Au încercat ei să chibzuiască, dar cine le-a dat răgaz ? Că s-a pus Ianoş să şuiere prin aer cu nuiaua, de ziceai ce-i aia! Au început să se grăbească leneşii. Teama de nuia s-a dovedit mai tare decât lenea...

Mergeau acum mai repejor, şi Ianoş părea că mână un cârd de oi. Au mers cât au mers, până au întâlnit un moşneag. Leneşii şi-au amintit de sfatul tatălui lor, dar le-a fost lene să-şi descleşteze fălcile. Ianoş, adâncit în treaba lui — să-i grăbească pe fraţi — n-a luat seamă îndată la moşul care trecea şi numai după o vreme şi-a amintit că trecuse un unchieş pe lângă el şi că nu-i dăduse bineţe.

— Ehe, fraţilor, a strigat el, ia mai odihniţi-vă oleacă...

Leneşii n-au aşteptat să le spună de două ori. Fericiţi, s-au tolănit la marginea drumului şi s-au afundat în lenea din care nuiaua lui Ianoş îi scosese cu atâta răutate. Iar Ianoş s-a grăbit, alergând în urma moşneagului şi, când l-a ajuns din urmă, şi-a scos cuviincios cuşma :

— Moşule, iartă-mă şi nu te supăra. Când am plecat de acasă tata ne-a sfătuit să nu trecem pe lângă nimeni fără să-i dăm bineţe, dar eu am uitat. Cum mi-am amintit, uite, am alergat într-un suflet să-ţi spun : Bună ziua, moşule...

— Bună să-ţi fie inima, voinicule, a răspuns moşul. Apoi a zâmbit : Dar ce-i cu flăcăii pe care îi mânai ca pe nişte oi ?

— Ce să fie, a oftat Ianoş, ia, nişte neisprăviţi de fraţi ai mei, leneşi ca altă aia şi cu care nu ştiu ce să mai fac.

— Păi de ce nu-i faci pastori ? a întrebat moşneagul.

S-a bucurat Ianoş şi i-a mulţumit pentru învăţătură, dar moşneagul a urmat să vorbească aşa :

— Cât despre tine, fătul meu, pentru că te văd flăcău de ispravă, uite ce povaţă-ţi mai dau. De atâția ani de când tot trăiesc am aflat şi eu câte unele... Se spune că pe moşia grofului, dincolo de pădurea asta, creşte buruiana neagră, cu ajutorul căreia îţi poţi schimba înfăţişarea după cum pofteşti. Tu, vâră-te argat la grof, găseşte buruiana şi ia-o, că bine îţi va prinde în viaţă...

I-a mulţumit Ianoş moşneagului şi s-a dus să-şi întâlnească fraţii care sforăiau la marginea drumului.

— Sculaţi, fraţilor, le-a strigat Ianoş. Haida, la drum !

Nu s-au urnit leneşii decât atunci când nuiaua a început să şuiere. Cu chiu cu vai, s-au ridicat în picioare şi, după ce i-a tuns şi le-a schimbat hainele, i-a mânat Ianoş din urmă şi a lăsat câte unul în fiecare sat. Apoi s-a îndreptat spre pădurea îndărătul căreia se afla moşia grofului, despre care îi vorbise moşneagul.

În pădure era întuneric. Ianoş zvârli nuiaua şi, tăind un copac, îşi croi o ghioagă bunicică. Mergea fluierând, când de după un trunchi gros îi ieşi înainte o arătare cumplită. Era o babă urâtă ca moartea, care privea cu un ochi la slănină şi cu altul la făină. Avea baba un nas lung şi încovoiat, aidoma unei gheare de vultur.

— Stai! răcni baba cu un glas înspăimântător. Cum îndrăzneşti să treci prin locurile mele ?

— Bună ziua, mătuşă, răspunse cuviincios Ianoş, aşa cum îl învăţase tatăl lui. Dar ce, nu-i voie să umbli prin pădure?

— Bine că mi-ai spus mătuşă, ţipă baba, altminteri pe loc te făceam fărâme ! Dar pădurea e a mea, aşa să ştii. Se poate să nu fi auzit de mine ?

— Iaca n-am auzit...

— Eu sunt Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier, vesti baba, așteptând ca Ianoş să tremure de frică.

Flăcăul însă răspunse liniştit :

— Iar eu sunt Ianoş...

— Îndrăzneşti să nu te temi ? mai întrebă înciudată vrăjitoarea. Ia priveşte !

Şi, făcând un semn cu mâna, trânti la pământ un rând de copaci. Ianoş abia avu vreme să se ferească.

— Da, proastă treabă, spuse flăcăul. Ce ţi-au făcut copacii, de i-ai pedepsit ?

Râzând, vrăjitoarea strigă :

— Ha-ha, copacii nu mi-au făcut nimic I Dar am băgat spaima în tine, aşa-i ?

— Nu prea, răspunse Ianoş.

Atunci Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier se aşternu pe treabă. Ca să-l înspăimânte pe Ianoş, începu să zboare prin faţa lui călare pe o coadă de mătură, aprinse un cerc de foc, făcu să țâșnească un şuvoi de apă din trunchiul unui gorun, săpă o prăpastie la picioarele flăcăului, mă rog, făcu tot ce ştia. Într-un târziu, istovită, întrebă :

— Ţi-am vârât spaima în oase ?

Nu prea, răspunse Ianoş. Dar adăugă, plin de bunăvoinţă : Mai încearcă, totuşi, nu trebuie să-ţi pierzi nădejdea...

Istovită, vrăjitoarea răsufla greu şi mai-mai să plângă de necaz.

— Dar ce ştii tu să faci atât de grozav, că nu te temi de mine ? întrebă ea.

— Eu ? Ştiu să muncesc pământul, grăi Ianoş, să cioplesc lemnul, să fac brânzeturi...

Vrăjitoarea nu apucă să-i răspundă. În pădure se auziră nişte strigăte mânioase, răsunară plesnituri de bici şi, răcnind şi suduind, un bărbat gras, cu faţa roşie şi mustăţile în furculiţă, se ivi printre copaci.

— Vai, groful ! ţipă vrăjitoarea şi, cât ai clipi, se sui pe coada ei de mătură şi pieri în văzduh.

— Las’ că te prind eu, afurisito ! strigă groful în urma ei, amenințând-o cu biciul. Crezi că mult am să mai rabd să stai degeaba?... Şi tu ce păzeşti aici ? se întoarse el către Ianoş.

— Nu păzesc nimic, domnule grof. Veneam la tine, să mă bag argat...

Îl privi groful pe Ianoş, din cap până-n picioare. Era voinic flăcăul, iar groful îşi spuse că va putea munci cât trei.

— Argat, argat, bombăni el, toţi vreţi să-mi fiţi argaţi! Hai du-te la maimarele rândaș şi spune-i să-ţi dea şi ţie o treabă...

Aşa intră Ianoş argat la groful cel gras şi cunoscu rânduielile de la curtea lui. Groful era hain şi nu făcea decât să mănânce. Din zori se stârnea o vânzoleală cumplită, când bucătarii, chelarii, sofragiii forfoteau şi puneau Ia cale toate cele de trebuinţă pentru îndestularea pântecului trufaşului lor stăpân. Învăţă Ianoş să-i ştie pe maimarii fiecărei slujbe, în jurul cărora foiau zeci de ajutoare împărţite după tagmă şi pricepere. Era, de pildă, un maimare peste jiletci, sub mâna căruia se aflau nouă jiletcari, cu grija celor nouăzeci şi nouă de dulapuri pline cu jiletci ale grofului. Cu toţii nu făceau decât să le aşeze după culoare, să le calce, să le scuture de praf şi de molii şi să le scoată din când în când la soare, să nu prindă miros. Sub mâna maimarelui blănar stăteau nouă blănari mai mici, care dădăceau nenumăratele şube şi cuşme ale grofului. Ianoş căzu sub mâna maimarelui rândaș.

Erau în grajduri armăsari voinici, şi nouă rândași îi ţesălau, îi plimbau, îi hrăneau. În prima zi, Ianoş puse ochii pe un armăsar negru şi, încălecându-l, o porni pe moşia grofului. Alerga armăsarul cu iuţeala vântului şi flăcăul chiuia în şa, de parcă toată lumea ar fi fost a lui. Lângă un drum, numai ce se iveşte rădvanul grofului, iar groful însuşi, tolănit pe perne, îşi privea bogăţiile. Dacă a dat cu ochii de Ianoş, din roşu s-a făcut vânăt :

— Stai ! a răcnit el, săltându-se pe perne.

Ianoş şi-a scos cuşma şi s-a apropiat.

Groful, nici una, nici două, a ridicat biciuşca şi, jap !... a pocnit armăsarul cel negru, că Ianoş, vioi, se ferise la vreme. Armăsarul a sforăit o dată pe nări şi, când a izbit cu copita, a răsturnat rădvanul, cu grof cu tot.

Răcnetele şi blestemele grofului se auzeau până departe. Încurcat sub rădvan, roşu ca un rac fiert, se zbătea să se ridice şi nu izbutea.. Vizitiul sărise de pe capră şi, făcându-i cu ochiul lui Ianoş, se bucura că groful dăduse de bucluc.

— Şterge-o, băiete, şopti vizitiul. Când o ieşi de acolo şi te-o vedea la faţă, numai bine nu ţi-o fi...

A zbughit-o Ianoş, călare pe armăsarul negru, şi vizitiul l-a ajutat pe grof să iasă de sub rădvan.

— Unde-i ticălosul, haimanaua şi nelegiuitul ? au fost primele cuvinte ale grofului.

— Nu ştiu, i-a răspuns vizitiul. Cât m-am muncit eu să ridic rădvanul, a dat bir cu fugiţii...

A suduit groful, a tunat şi a fulgerat, apoi s-a întors la curtea lui unde a poruncit să i se dea de mâncare de trei ori mai mult ca în alte dăţi. Au început bucătarii să-i aducă la masă gâşte şi porci, şi înfuleca groful de te cuprindea spaima. Dacă s-a săturat, a poruncit să fie chemat Ianoş. Abia a intrat flăcăul în încăpere, că i-a şi zvârlit în cap o tipsie de aur.

— Cum ai îndrăznit, nemernicule, să mă înfrunţi ?

— Vorbeşte frumos, i-a răspuns Ianoş. Şi ce obicei e ăsta, să zvârli cu tipsiile ?

A rămas groful cu gura căscată şi, în prima clipă, n-a mai ştiut ce să zică. Vezi, nu i se întâmplase niciodată să-i răspundă careva. Apoi a poruncit ca Ianoş să fie vârât în beci.

S-a dus atunci groful în odaia lui şi, în faţa căminului, a strigat :

— Vino, cotoroanţă !

S-a auzit un huiet şi, călare pe coada ei de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier a pătruns, prin horn, în încăpere. Tremura toată şi se ferea să se uite la groful cel gras.

 — Ascultă, vrăjitoare, începu el. De la o vreme te ţii numai de prostii şi nu faci nici o treabă ca lumea. Aud că ţăranii fură lemne din pădure şi ţie nici prin minte nu-ţi trece să-i sperii şi să-i alungi...

— Iartă-mă, grofule, scânci vrăjitoarea. Am îmbătrânit din cale-afară şi numai copiii se mai sperie de mine...

— Să-ţi bagi minţile în cap, urmă neînduplecat groful. Dacă nu izbuteşti să vâri spaima în ţărani, să ştii că zile bune nu mai ai!

— Fac şi eu ce pot, scânci din nou vrăjitoarea, căreia nasul de fier îi atârna tot mai jalnic.

A certat-o groful şi-a ameninţat-o, iar până la urmă i-a poruncit :

— Vezi că am vârât la beci un argat răzvrătit, unul Ianoş... Du-te şi învaţă-l cum să se poarte !

— Ianoş ? ţipă vrăjitoarea. Fac orice, numai nu mă sili să dau ochi cu Ianoş ! Nu se teme de mine şi-şi bate joc de vrăjite mele... Vai de zilele amărâte pe care am ajuns să le trăiesc !

— Hm ! spuse încruntat groful. Aşa ? Atunci să-i tăiem capul, ca să nu-i molipsească şi pe alţii de boala lui!

Dar, în vremea asta, Ianoş fusese dus în beci. Î încuiaseră într-o hrubă de piatră, umedă şi rece, în care lumina zilei pătrundea doar printr-o crăpătură îngustă. Dacă i se obişnuiră ochii cu întunericul, începu Ianoş să-şi cerceteze temniţa. Într-un colţ văzu ceva şi mai întunecat decât zidurile de piatră şi, apropiindu-se, zări o buruiană înaltă, neagră ca păcura. Cum nimeni nu se îngrijise să-i aducă ceva de mâncare, rupse o frunză şi o mestecă. Apoi, apropiindu-se de crăpătura îngustă, privi afară.

— Hei, dac-aş fi o musculiță, lesne m-aş strecura prin crăpătura asta !

Abia şoptise aşa, că simţi o furnicătură prin trup şi, cât ai bate din palme, se făcu musculiță. Uimit, se furişă din beciul de piatră şi zbură până departe, în câmp. Acolo se gândi : „Gata, am scăpat din beci. Acum m-aş face om la loc“... şi nu sfârși bine de gândit, că simţi iar o furnicătură şi, tot cât ai bate din palme, se pomeni din nou în pielea lui de om.

Atunci îşi aminti de moşneagul întâlnit pe drum şi înţelese că, fără să ştie, aflase buruiana minunată cu ajutorul căreia îşi putea schimba înfăţişarea.

— Aşa ? Păi de-aici înainte, grofule, ţine-te !

Abia aşteptă Ianoş să se însereze. Când luna se ivi pe cer, flăcăul se prefăcu din nou în muscă şi zbură până-n iatacul grofului. Aşteptă acolo cât aşteptă, până se ivi groful şi se vârî în pat. Mai zăbovi Ianoş oleacă, apoi, când sforăielile grofului răsunară vârtos, se făcu urs.

Şi unde nu începu ursul să mi-l ia pe grof în tărbacă, să mi-l plimbe între labe, să mi-l strângă şi să mi-l sucească pe faţă şi pe dos, de te-nfiorai numai privindu-l. Trezit fără veste şi pomenindu-se cu botul ursului lângă nasul lui, groful înţepeni de spaimă. Dar când fiara mai începu să-i şi tăbăcească pielea, se porni groful pe nişte răcnete, de-ai fi zis că vrea să scoale morţii. Numai că ursului nici că-i păsa !

Se adunaseră slugile la uşa iatacului şi, neputând intra din pricină că uşa era încuiată, întrebau de afară :

— Ce-i, domnule grof ? Ce s-a-ntâmplat ?

— Ursul, răcnea groful, mă striveşte ursul! Săriţi !

Slugile se priviră, se mai priviră o dată, iar un bătrân vorbi încetişor :

— Visează ! După câte a mâncat, nu-i de mirare să viseze că-i joacă urşii pe pântece...

Au râs slugile şi s-au răspândit care încotro, în vreme ce grofului îi pierise graiul. Când l-a văzut mai mult mort decât viu, s-a preschimbat ursul în muscă, a zburat pe fereastră şi, după o vreme, frânt de oboseală, sforăia şi Ianoş sub un pom...

Dar, a doua zi dimineaţa, nu proastă a fost mirarea slugilor care au găsit tot încuiată uşa iatacului. Au stat, au tras cu urechea şi parcă-parcă auzeau gemete înfundate.

— Domnule grof, a îndrăznit careva.

— Haimanalelor!... Of! Spargeţi uşa! s-a înălţat răguşit glasul grofului.

Iar au stat şi s-au privit slugile, iar au chibzuit, dar glasul se ridică din nou, nerăbdător :

— Spargeţi uşa, n-auziţi ?... Sau vreţi să vă sparg eu bostanii care vă ţin loc de capete ?

Au împins atunci slugile uşa cu umerii şi, când au intrat în iatac, au crezut că le fuge pământul de sub picioare. Toată încăperea arăta de parcă între pereţii ei s-ar fi dezlănţuit o vijelie. Scaune şi mese răsturnate, covoare şi perdele sfâşiate, pologul de la pat zdrenţuit ca steagul după bătălie, cioburi de sticlă pe jos — o privelişte de te apuca groaza. Iar groful zăcea pe podele, numai în fâșii din cămaşa lui de noapte, şi era plin de cucuie şi de vânătăi.

Au fost chemaţi degrabă felceri şi spiţeri care s-au apucat să-l oblojească şi să-l lege cu feşe muiate în fel de fel de alifii, de se ridicase în încăpere un miros de spiţerie care-ţi muta nasul. Iar groful gemea cât zece şi, printre gemete, răcnea:

— Ticăloşilor ! Câinilor ! Să-mi prindeţi ursul şi să-mi aduceţi blana că, de nu, vă jupoi de vii !

I s-a zdruncinat mintea, lămurea maimarele felcerilor, dar de priceput, nu pricepea nimeni ce se petrecuse în iatacul pustiit ca de vifor.

Nenumăraţii argaţi şuşoteau prin curte. De bine, tuturor le părea bine că se găsise cine să-l mai scarmene şi pe grof, dar ce şi cum se-ntâmplase nu izbutea nimeni să dea de rost.

Acum, vizitiul grofului a stat şi el şi a tras cu urechea.

„Măi, aici nu-i lucru curat“, şi-a spus el. Şi, ce-i vine lui, îşi aminteşte de Ianoş cel închis în beci şi se gândește c-o fi, bietul, lihnit de foame, „Ia să-i duc eu un dărab de pită, şi-a spus omul, că i s-o fi lipit burta de spinare de când tot zace la gros! “

Se duce el la crăpătura îngustă, prin care beciul primea lumină.

— Ianoş ! Măi, Ianoş !

Dar Ianoş cum să răspundă, dacă încă mai dormea sub pomul lui ? „Măi, aici nu-i lucru curat! “ şi-a spus din nou vizitiul.

Şi unde nu începe el să mi-l caute pe Ianoş prin pivniţe, prin sure, prin hambare, oriunde credea el că flăcăul s-ar fi putut piti. Nu-i şi nu-i ! A umblat vizitiul toată dimineaţa şi, abia pe la chindie, l-a găsit pe Ianoş, care tocmai făcuse ochi.

— Aici erai, fârtate ?

— Aici, a zâmbit Ianoş.

— Măi, a mai întrebat vizitiul, spune drept, tu l-ai bătut pe grof ?

Şi-a amintit Ianoş că vizitiul îl scăpase când cu rădvanul şi atunci, ridicând fruntea, a spus semeţ:

— Eu. Şi ?

— Şi nimic, a râs vizitiul. Zic că-i treabă de ispravă !

Au râs amândoi şi, de la o vreme, Ianoş a grăit:

— Eşti un om cinstit. Hai să ne prindem fraţi de cruce ! Cum îţi zice ?

— Mie ? Ion.

Au bătut palma Ianoş şi Ion, iar Ion a vorbit aşa :

— Bine, pe grof l-ai bătut tu, dar ia să vedem acum dintre noi, care-i mai tare...

A râs Ianoş şi s-au prins flăcăii la trântă. Luptă ei, luptă — nu se puteau dovedi. Au tras atunci cu săgeata. Amândouă săgeţile s-au oprit în trunchiul aceluiaşi pom. Au mai încercat o dată — la fel. Nu izbutea nici unul să-l întreacă pe celălalt. Au prins atunci să alerge, şi în goana lor au întrecut şi iepurii, dar la ţintă tot amândoi au ajuns, umăr ia umăr.

— Măi băiete, a râs Ion parcă am fi de la un tată şi de la o mamă !

A râs şi Ianoş, după care flăcăii au ţinut sfat. Şi uite care a fost sfatul lor : i-a povestit Ianoş lui Ion tărăşenia cu buruiana neagră.

— Acum eu zic aşa, a încheiat Ianoş. Să mă prefac într-o piele de urs, şi tu s-o duci grofului, zicând că ai răpus fiara. El o să-ţi dea bani buni, şi eu am să pier când oi socoti cu cale.

Zis şi făcut. Cu pielea ursului pe braţ, Ion s-a îndreptat spre curte şi a început a urca falnic scările. Dac-a auzit groful că sosise cineva cu pielea ursului, a urlat de bucurie :

— Să intre, să intre !

Ion i-a pus pielea pe pat, şi groful a început să care la pumni şi la palme în pielea ursului, de-ai fi zis că vrea s-o facă găuri-găuri. Când a obosit, s-a întors către Ion :

— Ei, cum să te răsplătesc ?

— De, domnule grof...

— Du-te la bucătărie şi spune că am poruncit să-ţi dea un păhărel cu vinars !

— Cam mică răsplata, a îndrăznit Ion.

— Ce? Te-ntinzi la vorbă ? Nu cumva vrei...

Dar n-a mai apucat să-şi sfârșească ameninţarea, că pielea ursului întinsă pe pat o dată a zvâcnit şi a înviat.

— Săriţi i a răcnit groful.

Cine să mai sară ? Că dacă a început ursul să-l ia din nou între labele lui şi să-l tăbăcească, s-a speriat până şi Ion, măcar că ştia că nu-i decât fratele lui, Ianoş. Ţipa groful ca din gură de şarpe, şi de ţipetele lui s-au adunat în grabă slugile, întrebând care mai de care :

— Ce-i ? Ce s-a-ntâmplat ?

Numai că, intrând în iatac, au găsit pe patul grofului pielea de urs,adusă, de Ion.

— Ursul! Ursul! ţipa groful.

— Care urs, domnule grof ? a întrebat Ion. Nu vezi că-i doar o piele ?.. S-a scrântit la cap, le-a şoptit slugilor.

— Nu-i nici un urs, e doar o piele, au adeverit şi slugile.

— Ce? Mă scoateţi nebun?... Ioane, n-ai văzut ursul?

Care urs, domnule grof ? îi fi visat...

A căzut groful pe gânduri şi, privind pielea de pe pat, învârtind-o şi sucind-o în mâini, a început şi el să creadă că i se năzărise. N-a mai zis nimic, iar Ion a plecat. Când a adormit groful, Ianoş şi-a schimbat din nou înfăţişarea şi, făcându-se muscă, a zburat din odaie.

Mai apoi, întâlnindu-se fraţii, s-au gândit să plece de la grof.

— Numai că n-o să plecăm cu mâna goală, vorbi Ion. De câți ani îi tot slugăresc, dacă ar fi fost să-mi dea dreptul meu, mă făceam om...

Îl duse Ianoş pe Ion în beci, unde mestecă şi el o frunză din buruiana neagră. Apoi Ion îşi luă înfăţişarea unui moşneag, în vreme ce Ianoş se prefăcu într-un armăsar arăbesc, căruia numai că nu-i țâșnea foc pe nări. Moşneagul luă armăsarul de căpăstru şi-l duse Ia grof.

— Domnule grof, am un cal de vânzare...

Când a văzut armăsarul, grofului i s-a oprit inima în piept. Asemenea armăsar nici craiul cel mare nu avea.

Cât ceri pe el ?

— O mie de galbeni.

A încercat groful să se târguiască, dar moşul ţinea la preţ. De dorul armăsarului îi săreau grofului ochii din cap. Dacă a văzut şi-a văzut că n-are încotro, a numărat groful o mie de galbeni, iar moşul a plecat. Dar, abia ieşise din casă şi se făcuse nevăzut, că armăsarul se ridică o dată în două picioare şi, nechezând, alergă şi se zvârli în fântână. Cine să mai ia seama la musculiţa care ieşi din fântână şi-şi luă zborul ?

Se izbea groful cu pumnii în cap şi, de supărare, căzu la pat. Iarăşi spiţeri, iarăşi oblojeli... De la o vreme s-a înzdrăvenit şi a început din nou să mănânce câte două gâşte şi doi porci la un prânz.

Atunci s-a ivit la curtea lui un negustor, care avea de vânzare un diamant. Când l-a văzut groful, mai-mai să-şi iasă din minţi. Mare cât un măr, diamantul arunca focuri, de lumina mai straşnic ca o mie de făclii la un loc.

— Cât ceri pe el ?

Negustorul, vezi dumneata, nu ştia preţul. A chemat groful toţi negustorii de la oraş, şi cu toţii au strigat într-un glas că asemenea piatră nu s-a mai văzut. „Să se plătească, ziceau, acoperindu-se cu galbeni. Când, din pricina galbenilor, nu s-ar mai vedea strălucirea diamantului, se cheamă că i s-a ajuns la preţ.“

A pus groful de s-a turnat peste diamant o găleată cu galbeni. Dar ce se cunoştea ? Strălucea diamantul ca un soare. S-a mai turnat o găleată, şi altă găleată, şi uite aşa, din găleată în găleată, s-a umplut încăperea cu galbeni, de la duşumele şi până la tavan. Atunci abia nu s-a mai cunoscut strălucirea pietrei, şi încă ziceau negustorii că târgul era mai bun pentru grof, decât pentru cel ce se lipsea de diamant !

Şi-a încărcat negustorul galbenii într-un alai de căruţe, şi dus a fost. Iar groful a aşezat diamantul pe măsuţă, lângă patul lui, si nu se mai sătura privindu-l.

Într-o zi, trebuia să vină craiul cel mare din oraşul lui crăiesc, numai şi numai să vadă şi el minunea grofului, despre care se dusese vestea. A pregătit groful masă mare, bucătarii, chelarii şi sofragiii alergau ca nebunii de colo-colo. Ei, şi-a venit craiul cel mare şi cum a coborât din caleaşcă a întrebat:

— Unde-i ?

— Îndată, măria ta, s-a ploconit groful.

L-a poftit groful în încăperea în care diamantul scânteia ca un foc mare şi, văzându-l, a încremenit până şi craiul.

— Nemaivăzut! a strigat el şi a întins mâna să apuce piatra.

Atunci, spre spaima celor de faţă, diamantul a prins să salte pe catifeaua vişinie pe care stătea şi, deodată, s-a prefăcut într-o viespe.

— Vai! a ţipat craiul, ferindu-se.

Ţine-o! Ţine-o! răcni groful, văzând că viespea zboară către fereastra deschisă.

Dar viespea a pierit în albastrul cerului şi, întorcându-se către grof, craiul a întrebat cu asprime :

— Ce fel de glume sunt astea, domnule grof ?

Groful a deschis gura încercând să răspundă, dar a rămas aşa, cu gura căscată şi, bătând aerul cu palmele, s-a prăbuşit pe duşumele, mort de necaz.

— Domnilor, a spus atunci craiul, să mergem ! şi tot alaiul s-a răsucit pe călcâie şi, ținându-și nasul pe sus, s-a urcat în caleştile, aurite.

Dacă au pierit caleştile la răscrucea drumului, s-au ivit în curtea grofului Ianoş şi cu Ion. Au adunat acolo toate slugile, toţi argaţii, toţi ţăranii de pe moşii, iar când i-au văzut strânși buluc le-au grăit aşa :

— Fraţilor, norocul nostru a vrut ca groful să plesnească de ciudă !

— Mai bine mai târziu decât niciodată, s-a învoit un bătrân.

Şi cum Ion şi cu Ianoş primiseră mai mult decât le trebuia, au început să împartă averile şi pământurile grofului. Dar, în timp ce oamenii vorbeau între ei, s-a auzit un ţipăt în văzduh :

— Staţi ! Ce faceţi acolo, argaţilor ?

Călare pe coada de mătură, Vrăjitoarea-cu-nasul-de-fier coborî în mijlocul oamenilor, amenințându-i cu pumnii ei ca două capete de ciolane.

— Ce pofteşti, cotoroanţe ? întrebă Ianoş, apropiindu-se de babă.

Când dădu cu ochii de flăcău, vrăjitoarea se făcu mică-mititică şi începu să scâncească.

— Ianoş dragă, fie-ţi milă de mine... Nu mă face de râs în faţa argaţilor, că n-o să se mai teamă nimeni de biata vrăjitoare...

Au început oamenii să râdă, şi nici cei pe care baba îi îngrozise cândva nu-şi mai puteau ţine hohotele. Râdeau cu gura până la urechi şi şi-o arătau unui altuia pe vrăjitoare, când, să vezi minune, din ce râdeau oamenii, dintr-atât se împuţina făptura babei, scăzu, se topi, până ajunse cât un fir de aţă.

— Nu mai râdeți, strigă piţigăiat, cu glăscior de copil, nu mai râdeți, că vă ucid pe toţi !

Ţi-ai găsit ! Hohoteau oamenii, şi vrăjitoarea, subţire ca firul de aţă, se zvârcolea neputincioasă.

Când s-au oprit din râs, nimic nu mai rămăsese din vrăjitoare, în afara nasului ei de fier pe care-l înhăţă îndată, un copil. S-a jucat, cu el cât s-a jucat, apoi l-a zvârlit într-un şanţ, unde l-au ros ploile şi l-au ruginit.

Iar dacă au sfârşit cu împărţeala, s-au prefăcut Ianoş şi Ion în doi vulturi care s-au ridicat în văzduh.

— Ia stai, frate, şi-a amintit Ianoş. Am avut eu nişte fraţi leneşi ...Hai să vedem ce s-o fi întâmplat cu ei.

Au luat atunci vulturii satele la rând şi au văzut că în fiecare sat leneşul se făcuse pastor şi trăia foarte bine. Ba unuia dintre fraţi îi mersese şi vestea şi era vorba să fie uns episcop.

— Bre, mulţi proşti pe lumea asta a grăit cu amărăciune Ianoş.

Şi şi-au îndreptat atunci zborul către căsuţa părintească în care tatăl, scăpat de liota de leneşi, izbutii să se mai salte din sărăcie. S-au făcut vulturii oameni la loc şi, dacă i-a văzut, bătrânul a murit şi a înviat de bucurie. Cu aceeaşi dragoste l-a strâns la piept şi pe Ianoş, şi pe Ion, fratele lui bun, iar când a dat ochii cu munţii de galbeni, nu mai ştia nici ce face, nici ce zice. În cinstea întoarcerii au întins o masă straşnică, iar trei zile şi trei nopţi au mâncat şi au băut, ca nişte oameni sănătoşi şi zdraveni ce erau. Zic unii că praznicul lor nici n-a luat sfârșit. Nu ştiu, dar dacă-i aşa, vă urez să treceţi pe la ei şi, nici azi, nici mâine, dar peste trei zile în cap să ne-ntâlnim cu toţii la masa lui Ianoş. Cine-o veni să fie sănătos tot anul, care-o lipsi, un an să-i plângem de milă !

 

 

[1] Marea Operencia – mare fabuloasă, caracteristică folclorului maghiar.

 

 

 

 

 descarcați basmul de la atasamente

 

 

 

 

 

 

Attachments